Hai s-o ardem natural

din ce in ce mai des observ cu indignare cum trecerea anilor "dezfeminizeaza" femeia. O scurta retrospectiva - anii 60, 70 fiind ultimele manifestari clare ca fiintele cu parul lung sunt femei, pline de gratie si gingasie. anii 80 - personal ii dezaprob pentru comebackul fulgerator al sprnacenelor prea groase, umeri prea masculini si par total inexpresiv... in fine, astea e o parere strict personala.. inaintam in isotrie si putem sa ne oripilam de-a dreptul...
ma uit in jur, femei in adidasi albi ( a se citi albi si murdari) blugi si geci largi, geanta neagra de musama... nu are sens sa ne mai ridicam privirea ingorzita spre fete.. doamne fereste sa mai puna careva mana pe un ruj sau fard de obraz.. sa nu mai vorbesc de fardul de ochi.. si atunci cand isi aduc aminte.. il folosesc in avans pentru urmatoarele 6 luni - mult strident de prost gust.
Da, prostul gust caracterizeaza femeia zilelor noastre. Si sa nu aud comentarii gen "nivel de trai scazut" ca imi fuge pamantul de sub picoare, sau si mai trist - "lipsa timpului" - lasa ca poti sa nu dormi, poti sa nu vegetezi la tv jumate de zi.. poti! dar se sta prost la capitolul self-esteem ... aici e beleaua.
lasand in urma generatia de peste 30 de ani -irecuperabila- (si pt voi "doamnelor".. dak ati incerca sa aratati mai bine poate v-ati si simti mai bine si nu ar mai parea viata un infern.. cu toate neajunsurile ei).. sa aruncam o scurta privire printre tineri.
Exista o specia anume de "wannaabes" care vor sa fie naturale. Nimic rau in asta, revistele glossy, panourile pubblicitare, toate aduc la rang de arta imaginea unei femei naturale. si e ok. In schimb nu e deloc Ok ca prin natural (care se cere tradus prin lipsa stridenteleor si a opulentei) sa intelegi "asa cum te-a lasa bunul Dumnezeu pe acest pamant" Natural nu inseamna par nespalat si eventual imprastiat in 20 de directii, cearcane pana in barbie si sprancene groase, inexpresive si eventual nepesante. Aia e neglijent, si implicit URAT, nu natural si implicit Stylish.
Si pentru imaginea voastra, si a unei intregi comunitati, voi fetelor din lumea intreaga, fiti cochete fara a fi stridente, PR yourslef a little! :P

Mintea romanului cea de pe urma

aglomeratia in care colcaim toti ca niste mici insecte e delicoasa dak te poti detasa si o poti privi total relaxat. cum 10x god inca nu am un job asezonat cu un program scortos de lucru, inca imi permit luxul de a ma amuza copios de prostia umana
. care e multa... nesimtit de multa.
Ca sa va fac sa intelegeti... nu o data am observat cum gloata (care e ridicata la rang de personaj colectiv.. e atat de vie si unita intotdeauna) se ingramadeste intotdeauna pe cele doua usi din spate ale autobuzelor - in fine pana la urma dak asta e placerea lor fie.... dar umila-mi imaginatie nu gaseste sens faptului ca nu se deplaseaza deloc, raman impietriti, park vor sa ceara si act de proprietate pe primul loc pe care il ating cu piciorul in urcarea lor... e absolut momumental faptul ca de usa mica de langa sofer fug toti, unii poate nici nu stiu ca exista, sau poate pare neincapatoare.. ei bine credeti-ma pe cuvant, de cele mai multe ori, chiar in apogeul traficului, locul ala de acolo, pe care il ocoliti cu totii, ramane liber...

Anthony Giddens - different view

Da, mi s-a parut foarte ok evenimentul de azi ce l-a avut in centrul sau pe marele sociolog. Discursuri frumoase, si in acelasi timp la obiect - am apreciat faptul ca inca exista romani cu functii inalte ce stiu sa exprime esentialul in cuvinte frumoase, fara vesnica "lalaiala" ca vorba aia... "vorba lunga saracia omului". Ceremonie frumoasa, acustica buna. Totul ok. In schimb m-a impresionat grosolania, badaranismul si proasta crestere a - culmea - unui reprezentat al presei. Aroganta, ca defect profesional, ar putea fi intr-o oarecare masura acceptata. Insa nu cred ca e vorba de asta, ci doar de o profunda lipsa de educatie. Atunci cand o persoana cu pretentii, ca deh, a venit acolo pentru a reprezenta ceva, pentru a fi ochii si urechile unei oarecare publicatii, te astepti, daca nu chiar sa fie un model comportamental, mai ales pentru noi, junorii, studentii, macar sa dea dovada de bun simt. Insa fenomenul asta de "eu sunt mai smcher pentru ca..." o sa inghita in curand micuta noastra tara.. si asa in declin iremediabill.
Da, bunul-simt e o pretentie de-a mea. Pretind ca e un minim pentru oricine. Restul.. e de discutat. Dar ...atunci cand, pentru ca ai poposit 3 minute pe un scaun ce s-a ocupat temporar, si pe care oricum aveai de gand sa il eliberezi, si ti se maraie scurt si concis HAI MOVE DE AICI ODATA ramai oarecum perplex. Respectul pentru institutia ce a organizat evenimentul m-a facut sa inghit in sec si sa tac, si nu sa ii raspund la fel de obraznic ciobanului de langa mine, caruia ii lipsea in egala masura simtul estetic - deborda de prost gust si in ceea ce privste camasa de plastic care cred ca il sugruma putin, ca si ceasul sclipitor cu diamentru ce ar face gelos un ecran lcd, dar in fine asta e o alta poveste - cat si o minima doza obligatorie de maniere. Caci, pana una alta.. ce pana mea.. isi permite.. e om de presa...

De ce iubim Bucurestiul...

Impresionant de multi copii aleg azi sa urmeze o facultate in Bucuresti... poate din vanitatea de a se descurca singuri, departe de mainile protectoare ale familiei, poate pentru ca au mai multa incredere in sistemul universitar din capitala, poate pentru a gusta cate putin din micile placeri pe care orasele mai mici nu le ofera inca.... sau poate pentru putin din fiecare motiv.
Agitatia, diversitatea, viata debordanta ce pulseaza in tot si in toate, stiu ca astea au fost si vor ramane principalele motive pentru care iubesc un oras strain, dar pe care,din aceste cauze, il simt atat de aproape. La inceput totul parea imposibil, si cu toata vointa aveam momente in care mi se parea ca nu o sa ma descurc vreodata... un apartament in care mai mereu se strica ceva, vecini bagaciosi, proprietari lipsitit de etica... totul era ca un vartej in care simti uneori ca te pierzi... si imi aduc aminte si acum de plimbarile din fiecare seara care erau ca un pansament..eram acolo unde voaim sa fiu si stiam ca a doua zi totul va fi bine...
serile trecute ma plimbam pe strazile orasului si am devenit nostalgica... imi aduceam aminte de legatura spirituala puternica pe care am simtit-o mereu cu capitala, vedeam multitudine de fete, mii de culori ce se intersectau peste tot in jurul meu ca o panza infinita si imi venea sa zambesc... pentru asta am venit... si pentru asta iubesc Bucurestiul, pentru viata sa nesfarsita, pentru tumultul omniprezent, pentru strazile vechi si plimbarile nostalgice, pentru cluburile noi si petrecerile nesfarsite, pentru ca este un colaj perfect de nesfarsite extreme. Si pentru ca mereu, indiferent de circumstante, ma voi regasi intr-una din fetele sale...

Ceasul rau, pisica neagra, omul prost, femeia bleaga...

..e soare afara si incerc sa imi gasesc in asta puterea unui mic zambet.. dar incerc degeaba.. simt iar un nod in gat si lacrimi.. iar stau in caza .. cine stie cat o sa mai stau... si vb aia ca toata viata mi-a fost groaza sa stau, sa zac, sa ma simt inutila.. innebunesc daca nu fac ceva, daca nu ma agit putin, daca nu ma simt un pic vie..
totul a inceput o data cu prima zi de toamna si prima ploaie rece...o durere de cap insuportabila ce nu trecea cu nimic, si ceva frica... asa am chemat salvarea, am ajuns la spitalul de infectioase...si doctorita dupa un scurt control conchide rece: meningita... o sa te tinem cateva zile pentru investigatii si o sa iti facem punctii in spate... deja nu mai auzeam nimic si totul se invartea in jur... imi doream sa mor sa trec prin peretii aia urati ai spitalului si sa ajung oriunde, aboslut oriunde dar afara...
cele doua zile in spital s-au scurs incredibil de incet... parca se derulau cu viteza cu care perfuzia se golea in vena... picatura cu picatura...
mirosul insuportabil de clor la 7 dimineata cand o infirmiera grasa trantea usa de perete si urla din toti plamanii:TREZIREAAAAAAAA..apoi mirosul de ceai si paine prajita amestecat cu doctorie... si normal.. izul de mucegai ce venea de la nesuferita de ploaie...
dupa doua zile si multe analize mi-au dat drumul , spunand pe un ton de scuza ca a gresit doamna doctor cand m-a consultat... si ca s-a speriat ca semnanu simptomele...in fine nici nu m-am oboist sa boscorodesc lipsa pregatirii medicilor, nu voiam decat sa ies la lume, la agitatie, la pulsul viu al orasului, sa ajung acasa sa imi fac o baie fierbinte...
totul parea un vis urat din care m-am trezit repede... si lucruruile nici nu au apucat sa intre in normal ... caci.. din nou...
dupa 2 saptamani ma simteam lesuita si fara pofta de viata( destul de anormal.. observasera si cei din jur iar eu ma speriasem rau).. dar era varicela... alte multe zile state in casa, departe de agitatie, de tumult si de viata.... intre peretii casei, obligat fiind sa stai, nu simtit nimic.. esti ca un corp amorf, orice incerci sa faci nu merge, nici macar rasfoitul unei reviste... pentru ca acum aveam o sete de viata mai mult ca nicicand... se termina vacanta... doar ce iesisem din sptial dupa o mare sperietura.. acum ma simteam fericita si norocoasa ca ma plimbam pe strazi... si tot acum mi s-a taiat elanul mai rau ca niciodata...
insa culmea e felul in care s-au petrecut toate din lipsa de atentie si pregatire a medicilor... varicela nu a aparut pur si simplu.. a aparut pentru ca la radiografie am asteptat langa o batrana ce se plangea de durerile cauzate de zona zoster.. iar medicii mi-au spus acum ca e acelasi virus.... care cauzseaza si varicela si zona zoster.. si pentru ca nu o facusem in copilarie iar virusul este extrem de contagios... asta asa .. pentru ca un rau nu vine niciodata singur...
nici nu pot sa ma mai supar.. nu vreau sa ma gandesc de ce iar sunt in "repaus la domicliu", nu mai conteaza ca totul a pornit de la o viroza obisnuita ce a debutat cu dureri de cap..vreau doar sa ies, sa treaca toate... asa cum au venit... sa nici nu mi le mai aduc aminte...

chiria, bat-o vina....

este a doua vara care, in ceea ce ma priveste, isi marcheaza sfarsitul printr-o criza a locuintei... disperarea-mi caracteristica ce ma face sa cred ca nu o sa ajung sa mai stau niciunde pana la urma, ideea ca tot ce a fost bun e luat si ce a mai ramas este inuman, lipsa unui seniment de sigurtanta si stabilitate imi provoaca o profunda stare de tristete si anxietate... atunci se intampla pentru ca, din cauza unor triste conjuncturi nefavorabile, a trebuit sa imi gasesc colega de ap in doi timpi si trei miscari. acum se intamapla iar, parca la fel, dar totusi nu chiar.. acum se intampla nu pentru ca nu am cu cine sa imi impart modestul apartament, ci pentru ca nu exista apartamenturl in sine...
ceea ce ma face cu adevarat sa imi pierd cumpatul si gandirea este aceasta crestere spectaculoasa si inevitabila a preturilor la chirii... care aduce cu sine ura si "eterna recunoastere" a potentialilor chiriasi - de altfel lucru de neluat in seama comparativ cu sumele ce intra fara rusine in buzunarele celor ce "dau apartamente in chirie" ...
doar un pic de noroc sper sa isi spuna cuvantul in amalgamul asta ce nu se mai termina, si imi promit ca daca o sa fie bine pana la urma, nu ma mai mut pana se darama blocul :D

natura umana

nu am intentia sa incerc sa descopar dileme filozofice deshise de secole, sau sa incerc sa inteleg ceea ce chiar si cei mai invatati au lasat in continuare cu semnul intrebarii...insa nu ma pot abtine din a ma intreba ... de trebuie sa fie asa? de ce omul nu e niciodata multumit cu ce are si simte nevoia sa aiba mai mult? de cele mai multe ori acel "mai mult" la care aderi si la care visezi... e ceva ce poate altadata nu t atingea nici in treacat.... dar acum vrei neaprat.. ca daca nu plangi si esti cel mai nefericit... si numai tie ti se intampla asta.. si pana acum tot asa ai fost cel mai batut de soarta.. si nu ai avut nimic decat lipsuri .. iar multumirea seculra pe care o promiti divinitatii in cazul in care t va fericii... dureaza nici mai mult nici mai putin de 3 4 zile.
si atunci e maomentul cand te vei agata de o noua trebuinta, o noua treapta existentiala pe care e musai sa ajungi, iar in caz contrar... hehe alte masti aceeasi piesa intr-un sir nesfarsit obsedant si anormal de identic ce se repeta intru eternitate...
oare va veni vreodata ziua in care sa nu iti mai poti dori nimic? caci goana asta absurda dupa perfectiune t oboseste si , in mod paradoxal t face mai nefericit decat erai inainte... "ferice de cei saraci" si nu este o gulma....
cu cat ai, cu atat ai vrea mai mult, cu cat vrei mai multe, cu atat te simti mai nefericit si simti ca iti lipsesc mai multe.... si cu atat vrei mai mult sa umpli golul sau multimea aia nenorocita e goluri care te bantuie....
daca am privi macar cinci minute detasat prpria viata, sunt sigura ca fiecare din noi am gasi cel putin 5 motive de fericire si alte 3 pentru care am spune... Doamne, nu`mi vine sa cred, chiar s-a intamplat asa cum imi doream....
Daca tot suntem fiinte cugetatoare, poate ar trebui sa cugetam mai profund si sa invat sa nu ne mai dorim nimic pentru a ne putea bucura de viata asta oricum mult prea scurta....